Adriana a crescut într-o gospodărie în care violența era un lucru normal. Copii fiind, ea și frații ei mai mici au fost martori neputincioși la ciocnirile frecvente dintre părinți, fără a se putea amesteca.

Situația ei s-a agravat, fiind diagnosticată cu paralizie cerebrală infantilă în copilărie. Se mișcă încet, ajutată de rude. Coșmarul a început în toamnă.

„Într-o zi mama nu era acasă. Eu și frații mei dormeam în camera noastră. Ei dormeau pe patul de sus, iar eu pe cel de jos. Apoi a intrat tatăl meu și m-a dezbrăcat de haine. L-am amenințat că îi spun mamei, dar mi-a închis gura. S-a urcat peste mine. Nu mai puteam plânge. Când a coborât, m-a îmbrăcat și a plecat”.

Adriana avea 18 ani în acea perioadă. Atacurile s-au repetat. Într-o zi s-a simțit rău și s-a dus la medic cu mama ei. Adriana era însărcinată. Au decis să facă avort. Bărbatul a primit sentința pentru agresiune sexuală.

Probabilitatea ca fetele și băieții cu dizabilități să fie supuși violenței sexuale este de aproape trei ori mai mare, fetele fiind expuse celui mai mare risc.

„Trăiesc cu un sentiment de furie și dezamăgire constantă față de fostul meu iubit. Ne întâlneam de un an, l-am așteptat să se întoarcă de la armată, iar când s-a întors m-a invitat la el acasă. Nu voi uita ziua aceea. Când am intrat în casa lui, am văzut că nu era nimeni și lumina era stinsă. Am observat semnale de avertizare. A început să mă împingă pe patul din camera lui și mi-a scos hainele; Îl imploram să mă lase în pace dar... nu m-a auzit. Nu pot descrie durerea pe care am simțit-o. A fost un lovitură puternică din partea unei persoane dragi. A trecut un an... dar nu pot trece peste... Mă simt murdară și plâng încontinuu. Mi se pare imposibil să am încredere într-un alt bărbat”

Viața Cristinei a fost schimbată în totalitate. Ea trăiește cu emoții zilnice de frică, dezamăgire, rușine și tristețe.

Violența din partea partenerului intim este una dintre cele mai comune forme de violență împotriva femeilor, creând milioane de victime în întreaga lume, ducând la încălcarea drepturilor omului și la traume emoționale pe tot parcursul vieții.

Pentru supraviețuitorii precum Elena, care a fugit împreună cu copiii ei de casa sfâșiată de război, lupta de a-și întreține familia a fost foarte reală. „Cel mai înfricoșător a fost când copiii cereau mâncare și nu aveam ce să le ofer”, își amintește ea. „Singura persoană pe care am considerat-o suficient de apropiată pentru a cere ajutor în această țară nouă a fost proprietarul. M-am dus la el cu rugămintea de a-mi împrumuta niște bani sau mâncare ca să-mi pot hrăni copiii. Apoi am avut cel mai mare șoc de după război, când proprietarul mi-a propus să fac sex, asta fiind unica modalitată în care îmi va da bani”.

Din fericire, Elena a reușit să găsească ajutor prin intermediul Punctelor Mobile Safe Space ale UNFPA, care a pus-o în legătură cu o organizație locală ce oferă sprijin și resurse supraviețuitorilor sau persoanelor expuse riscului de violență.

Istoria Elenei servește ca un rapel față de nenumăratele persoane, care rămân în pericol, prinși în strânsoarea violenței și a disperării. Nimeni nu ar trebui să fie forțat să îndure ororile violenței sau să-și lase demnitatea lezată în vremuri de criză.

Împreună, trebuie să ne facem vocile auzite și să lucrăm împreună pentru a oferi siguranță, resurse și vindecare celor care au cea mai mare nevoie.

„La vârsta de 15 ani, m-am trezit în grija vecinilor mei când mama a murit, iar tatăl meu era în continuă luptă cu alcoolismul.

Îmi amintesc foarte bine acest moment. Vecinul meu a spus că nu am dreptul să vorbesc cu alți bărbați. M-a împins pe pat și... m-a violat. Plângeam foarte tare, implorând să nu mai abuzeze de mine. Am reușit să fug când s-a dus la toaletă și i-am spus imediat soției.

Soția lui știa și a văzut totul, dar îi era prea frică de soțul ei ca să spună ceva. I-a bătut pe toți: pe soția lui, pe mine și pe băieții mai mici. Atacurile s-au repetat”.

Iuliana a avut părul lung și frumos. După viol, primul lucru pe care l-a făcut a fost să și-l tundă și să înceapă să poarte doar haine bărbătești. Nu își coafează părul și nu poartă machiaj.

Ea evită să poarte fuste sau îmbrăcăminte deschisă. Nu a putut avea o relație până la vârsta de 27 de ani. Deși acum are iubit, întâmpină dificultăți în construirea relației lor, mai ales când vine vorba de atingeri intime sau săruturi.

„Iubitul meu și-ar dori să port o rochie, machiaj sau o coafură... nu pot face asta... s-ar crea impresia că provoc bărbații. Nu vreau asta! Nu cred că voi reuși vreodată să mă fac frumoasă!”

Violența îi poate lipsi pe supraviețuitori de încredere și poate lăsa cicatrici emoționale adânci, care afectează toate aspectele vieții.

„Eram în drum spre casă; afară era întuneric și era ora șapte seara. În fața blocului meu erau câțiva bărbați care fumau și aveau o discuție aprinsă. M-au invitat să mă alătur companiei lor, dar am refuzat.

Unul dintre bărbați m-a urmat și a pășit în spatele meu în lift. M-a prins de gât și a apăsat butonul de la etajul 8. Când ușile liftului s-au deschis, m-a târât în ​​colțul de lângă el, m-a împins și m-a violat. După actul sexual, a scos prezervativul, l-a legat și l-a băgat în propriul buzunar. Apoi am reușit să fug”.

La centrul de expertiză criminalistică nu existau urme de material biologic și nici echimoză pe corpul ei, prin urmare cazul ei de viol a fost pus sub semnul întrebării. S-a simțit victimizată în mod repetat.

Ca urmare, ea a intrat într-o depresie profundă și a avut nevoie de tratament specializat pe termen lung, la un spital de psihiatrie.

Niciun supraviețuitor nu ar trebui să se confrunte cu dubla povară a traumei fizice și emoționale, iar povestea niciunui supraviețuitor nu trebuie respinsă sau pusă la îndoială. Este vital să fim împreună și să rupem tăcerea.